Probleme si Cheltuieli

      Am inceput acest articol datorita ultimelor miscari din massmedia si politica romaneasca. Am vazut multe comentarii pe pagina de facebook pe pagina de facebook a deputatului Remus Cernea ale unor persoane care in general nu stiu despre ce vorbesc. Referitor la finantarea Bisericii direct de catre credinciosii  acelei Biserici, acest lucru se intampla deja. Multi spun ca se construiesc prea multe biserici si prea putine spitale si scoli.
       Trebuie avuta o imagine de ansamblu. Probabil cei care vorbesc acum despre spitale si scoli sunt aceiasi care nu sunt de acord cu fondul scolii, clasei, cu faptul ca este necesar sa suporte unele cheltuieli la spitale si asa mai departe. Multi nu isi dau seama ca lucrurile nu se termina la construire unei scoli, ea necesita intretinere, sunt necesare salarii pentru medici, profesori, care si asa sunt subremunerati fata de munca depusa, cati dintre voi ar fi dispusi sa dea din buzunarul propriu pentru salarii, aparatura de ultima generatie, varuit, reparatii, curatenie? Toate acestea trebuie facute si momentan sunt intretinute de stat. Din banii nostrii e adevarat, dar sunt convins ca multora dintre cei sanatosi si tineri li se pare incorect sa plateasca pentru cei mai putin norocosi, dar de asemenea se simt pacaliti atunci cand ajung acolo si considera ca nu sunt tratati suficient de regeste:)). Cu totii avem o casa si stim cat reprezinta intretinerea acesteia pentru veniturile noastre. De la nivel micro la macro va dati seama cat inseamna intretinerea unei scoli sau spital? Mergand pe acelasi principiu, nu comunitatea beneficiaza de serviciile scolii sau spitalului? si nu ea ar trebui sa contribuie la bunul mers al lucrurilor? Ar trebui sa nu uitam ca primele scoli si spitale(bolnite) au aparut pe langa manastiri si biserici. Pentru cei care nu stiu, cei care respecta normele Bisericii sunt mai sanatosi, post de patru ori care duce si la o curatare a organismului, efort fizic reprezentat prin matanii, o viata morala care poate duce la micsorarea diferentelor dintre saraci si bogati nu atat prin milostenie cat mai ales prin principiul intrajutorarii. Biserica nu spune sa-ti fie mila de cel de langa tine ci sa-l iubesti si sa-l ajuti din dragoste. Unii dintre voi ati fost pe la Manastiri si poate ati mancat si ati dormit peacolo. Poate credeti ca mancarea e gratuita iar constructia de cladiri si intretinerea lor se face probono. Toti cei care credeti aceasta va inselati amarnic. Referitor la averea unei biserici sau parohii ea nu este la dispozitia preotului ci este administrata de un consiliu parohial format din reprezentanti ai comunitatii care raspund in fata legii in caz de litigii. Poate credeti ca banii de pe lumanari si prescuri sunt ai preotului, sa stiti ca si biserica trebuie sa aiba un bilant contabil, fondurile sunt administrate de consiliul parohial de asemenea. Banii din servicii ii revin preotului dar nici acestia toti. Nu se fac reportaje cu cazurile sociale ajutate de biserici. Mantuitorul a spus sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta. Cei care judeca Biserica sunt cei care nu sunt in cunostinta de cauza, nu dau pe la biserica, nu au citit cartile acesteia dar o judeca in necunostinta de cauza. Avem tara plina de specialisti din cele auzite la televizor. Pentru cei care vorbesc atat de spitale si scoli noi ar trebui numai sa se uite la costurile unei simple operatii cand sunt afisate cazuri care au nevoi urgente prezentate la televizor. Ati vazut ca se vorbeste de zeci si sute de mii de euro. Nici o comunitate din tara nu-si permite costuri constate de genul asta. Vreti ca, copilul vostru sa invete intr-o scoala Curata, Cu manuale noi, Incalzita, Luminata a giorno, calculator pentru fiecare copil, Carti noi si gratuite, fondurile care se strang sunt pentru copii vostri si nu ajung nici pe departe cat sunt nevoile de mari. In Romania se face din ceva bici si vor sa si pocneasca. Cati dintre voi sutineti economia romaneasca ca sa existe locuri de munca si deci fonduri la stat? Cumparam haine din mall sau turcisme si chinezisme, unii dintre noi se imbraca de la SH, mancam la McD, preferam sa cumparam o masina straina decat una romaneasca, si alte produse care nu sunt facute la noi. Asa falimenteaza firmele romanesti si dispar locurile de munca, iar noi suntem din ce in ce mai saraci.

Alegerea scopului

De cand trecem de perioada adolescentei intervine o intrebare "Care este scopul tau in viata?". La inceput ne-o pun altii , ca parintii sau cei din jurul nostru ca raspuns la ceva ce nu facem sau cev ce s-ar astepta sa facem. Mai apoi incepem chiar noi sa ne-o punem tot mai des (intrebarea).

In societatea contemporana a avea un scop este asociat cu maturizarea... si este intradevar un semn de maturizare ca din atatea optiuni cate ai sa alegi una. Nu mai e atat de simplu ca atunci cand erai mic si visai sa fii politist, pompier, doctorita sau doctor. Atunci te jucai si era frumos, parea distractiv sa salvezi oameni, sa prinzi infractori, ca in filme. Mai tarziu iti dai seama ca viata ta nu tine doar o ora jumatate, ca poti sa ai si rateuri, ca nu iti mai place atat de mult sa fii politist, ca totul devine mult mai mundan si nu mai conteaza atat de mult ce iti place ci ce poti gasi si ce iti poate aduce mai multi bani pentru nevoile jilnice.

Meseria cea mai palpitanta a devenit enervanta. Cand oare s-a schimbat totul? Cand ai redus totul la bani si ai scos distractia de acolo. Asta este si motivul pentru care majosritatea persoanelor au impresia ca au esuat lamentabil. Invata de la copilul din tine.

Cum facea alegerile cand erai copil? In functie de ceea ce iti facea placere, iti placea sa ajuti, sa te joci sa te distrezi. Locul tau de munca nu trebuie sa fie un loc anost, e totusi locul unde iti petreci cea mai mare parte a zilei.

Sa retinem ceva ... copii fac alegeri cu inima. Si culmea ... asa le facem si noi. Atunci de ce diferenta asta de perceptie?

Un filosof grec, Platon sau Aristotel ... vorbea despre partea sensibila si cea rationala a omului si tot el spunea ca partea simtitoarea tinde sa isi impuna punctul de vedere in fata celei rationale. Ganditi-va si la cuvinte, vreau sa cumpar cutare pentru ca imi place. Iau versiunea cu un design mai frumos chiar daca mi-ar folosi si cea simpla. Masina trebuie sa imi placa altfel Numai Logan ar face vanzare iar ceilalti ar da faliment.

Traim sub semnul lui imi place, chiar daca nu constientizam asta. Copii au insa inima mai curata, experienta de viata poate fi atat o arma cat si punctul nostru slab. Ne influenteaza alegerile.

Si atunci... cum ar trebui sa ne alegem scopurile? Raspunsul e simplu. Ca un copil. Hristos spunea... lasati copii sa vina la mine.

Acum ma refer la un lucru care iti provoaca entuziasm, il faci cu bucurie, pentru a ajuta iar nu pentru bani. Vei vedea ca iti va creste respectul de sine.

PE CURAND

Speranta si peretii

Speranta este nevoia noastra de a fi mai bine. Intrebarea este cat ne foloseste ea? Cum ne folosim de ea? Cand sa ne folosim de ea.

Speranta este unul dintre cele mai frumoase sentimente umane. Ea ne da puterea sa mergem mai departe. Ea este un vis despre viitor. Depinde de noi insa sa il transformam in realitate.

Toate sperantele sunt realizabile daca ai rabdare si determinare. Daca tu le dai credinta. Credinta transforma un vis in realitate, iar scriptura spune ca... credinta fara fapte moarta este.

Trebuie sa crezi in ceea ce speri. Trebuie sa-i pui o data sperantei tale si sa faci un plan de actiune pentru ea. Pe termen scurt si pe termen lung.

Peretii sunt dusmanii tai, ei delimiteaza, te protejeaza de ceea ce este afara dar te si tin departe de tot ce e frumos.

Pentru a exemplifica o sa va spun povestea lui Oscar Wilde




Printul Fericit
de
 Oscar Wilde

Sus, dominând oraşul, pe un soclu înalt, se afla statuia Printului Fericit. Era placat din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin; drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Era, într-adevăr, foarte mult admirat.
— E la fel de frumos ca şi cocoşii de pe acoperişuri, care arată direcţia vântului, grăi unul din edilii urbei, care dorea să dobândească reputaţia de om cu gusturi artistice. Doar că nu e prea folositor, adăugă el temându-se ca nu cumva lumea să-1 socotească lipsit de simţ practic, ceea ce nu era cazul.
— De ce nu poţi să fii ca Printul Fericit? îl dojenea o mamă cu bun-simţ pe băieţelul care plângea după luna de pe cer. Printul Fericit nici măcar nu visează să plângă vreodată.
— Mă bucur că există cineva fericit pe lume, murmură un om dezamăgit, uitându-se lung la minunata statuie.
— Parcă-i un înger! ziseră copiii de la orfelinat, când ieşiră din catedrală, în pelerine stacojii şi cu şorţuleţe imaculate.
— De unde ştiţi? interveni profesorul de matematică. Doar nu aţi văzut niciunul vreodată.
— O, ba da, răspunseră copiii. În visele noastre!
Profesorul de matematică se încruntă cu severitate, căci nu le îngăduia să viseze… Într-o noapte, o Rândunică zbură peste oraş. Prietenii ei plecaseră spre Egipt cu şase săptămâni în urmă; ea însă rămăsese fiindcă se îndrăgostise de o Trestie din cele mai frumoase. O întâlnise la începutul primăverii, pe când zbura în josul râului după un fluture mare, galben şi fusese atât de mult impresionat de mijlocelul ei mlădios, încât se oprise ca să-i vorbească.
— Oare să te iubesc? întrebă Rândunica, căreia îi plăcea să treacă direct, fără ocolişuri, la subiect, iar Trestia făcuse o plecăciune adâncă. Atunci Rândunica începu să zboare roată în jurul ei, de-abia atingând cu aripile apa care se unduia în cercuri argintii. În felul acesta îi făcea curte Rândunica şi continuă tot aşa vara întreagă.
— Ce sentiment ridicol! ciripiseră celelalte rândunele. Trestia n-are un ban, dar în schimb, are o familie numeroasă.
Şi într-adevăr, lunca era plină de Trestii. Apoi, când sosi toamna, toate rândunelele dispărură în zbor. După plecarea lor, Rândunica se simţi însingurată şi începu să se plictisească de aleasa inimii sale.
— Nu e în stare să susţină o conversaţie şi mă tem că este o cochetă, pentru că veşnic flirtează cu vântul, zise ea. Şi chiar aşa, de câte ori adia vântul, Trestia făcea o reverenţă din cele mai graţioase. Recunosc, continuă ea, că e casnică, dar eu ador călătoriile şi, prin urmare, cine mă iubește trebuie să mă urmeze. Vrei să vii cu mine? o întrebă ea în cele din urmă, dar Trestia clătină capul; era prea ataşată de sălaşul ei.
— Ţi-ai bătut joc de mine, strigă Rândunica. Am plecat spre Piramide! Adio! Şi se avântă în zbor.
Zbură ziua întreagă şi când se înnopta ajunse la oraş. „Oare unde aş putea poposi? se întrebă ea. Nădăjduiesc că oraşul a făcut pregătirile cuvenite”. Chiar atunci zări statuia aşezată pe soclul acela înalt şi exclamă: „O să mă instalez acolo sus. E un locşor cât se poate de potrivit, cu aer proaspăt din belşug”.
Coborî deci şi se opri drept între tălpile Printului Fericit. „Am un culcuş de aur”, îşi zise Rândunica, privind în jur şi pregătindu-se să se culce. Dar tocmai când îşi vâra căpşorul sub aripă, o picătură mare de apă căzu pe el. „Ce curios!, exclamă ea. Pe cer nu-i nici urmă de nor, stelele limpezi sclipesc şi totuşi plouă. Clima în Europa de Nord e de-a dreptul îngrozitoare! Trestiei îi plăcea ploaia, dar asta doar din pricina egoismului ei”.
Şi din nou o picătură căzu pe ea. „Ce rost are o statuie dacă nu te poate feri de ploaie? Trebuie să caut un loc mai bun, lângă un coş de fum”, îşi zise Rândunica şi se hotărî să plece zburând.
Dar nu apucă să-şi întindă aripile şi un al treilea strop pică pe el. Şi ridicându-şi ochii văzu… O, dar ce văzu? Ochii Printului Fericit erau plini de lacrimi, iar lacrimile îi şiroiau pe obrajii aurii. Chipul lui era atât de frumos sub clarul de lună, încât Rândunicii i se muie inima de milă.
— Cine eşti tu?, întrebă ea.
— Sunt Printul Fericit.
— Atunci de ce plângi? îl întrebă din nou Rândunica. M-ai udat binişor.
— Pe când încă trăiam şi aveam o inimă omenească, nu ştiam ce sunt lacrimile, fiindcă locuiam în Palatul Sans-Souci unde tristeţii nu i se îngăduia să pătrundă, răspunse statuia. În timpul zilei mă jucam în grădină cu tovarăşii mei, iar seara mă aflam în fruntea dansului din Salonul cel Mare. Grădina era împrejmuită cu un zid foarte semeţ, dar nu m-am sinchisit niciodată să întreb ce se întâmpla dincolo de el, căci în jurul meu totul era nespus de frumos. Curtenii mă numeau „Printul cel Fericit”. Şi cu adevărat eram fericit, dacă plăcerea înseamnă fericire. Aşa am trăit şi tot aşa am murit. Iar după moarte m-au cocoţat aici atât de sus, încât pot vedea toată urâţenia şi mizeria din oraşul meu. Şi deşi am inimă de plumb, nu mă pot stăpâni să nu plâng.
„Cum, nu e din aur masiv?” îşi zise în gând Rândunica, prea politicoasă pentru a da glas mirării sale.
— Departe, departe-continuă statuia cu voce şoptită, melodioasă-pe o ulicioară, se află o casă sărăcăcioasă. Una din ferestre este deschisă şi prin ea văd o femeie şezând la o masă. Are chipul supt şi-i obosită, iar mâinile ei aspre şi roşii sunt pline de înţepăturile acelor căci ea e cusătoreasă. Ea brodează florile suferinţei pe rochia lungă de satin a celei mai fermecătoare domnişoare de onoare a Reginei, pe care o va îmbrăca la viitorul bal de la Curte. în pătuţul din colţul odăiţei zace bolnav băieţelul ei. îl scutură frigurile şi cere portocale, dar mama nu îi poate da decât apă de izvor, de aceea micuţul plânge.
— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, n-ai vrea să-i duci rubinul de pe mânerul spadei mele? Picioarele-mi sunt lipite de soclu şi nu mă pot mişca.
— Sunt aşteptată în Egipt, răspunse Rândunica. Prietenii mei zboară în susul şi în josul Nilului şi sporovăiesc cu splendizii lotuşi. Curând se vor duce să se culce în mormântul marelui Rege. Regele însuşi se află în sarcofagul colorat, înfăşurat într-un giulgiu galben şi îmbălsămat cu mirodenii. În jurul gâtului are un colan de jad verde-pal, iar mâinile parcă-s nişte frunze veştede.
— Rândunico, Rândunico! Micuţă Rândunică, n-ai vrea să mai rămâi o noapte, să fii solul meu? o rugă Printul. Băieţelului îi e tare sete, iar mama e atât de tristă!
— Nu prea îmi plac băieţii, răspunse Rândunica. Vara trecută, când stăteam pe malul râului, doi băieţi răi, fiii morarului, aruncau mereu cu pietre în mine. Bineînţeles, nu m-au nimerit niciodată, căci noi, rândunelele, zburăm mult prea iute pentru ca aşa ceva să se întâmple; şi-apoi, eu provin dintr-o familie vestită pentru agilitatea membrilor săi. Totuşi, a fost o dovadă a lipsei de respect din partea lor.
Printul Fericit se întristă atât de tare, încât micuţei Rândunici i se făcu milă.
— E foarte frig aici, zise el, dar voi rămâne încă o noapte şi voi fi solul tău.
— Mulţumesc, Rândunică micuţă, zise Printul. Rândunica desprinse de pe sabia Printului rubinul cel mare şi, cu el în cioc, zbură peste acoperişurile oraşului. Trecu pe lângă turla catedralei, pe care îngeri albi fuseseră sculptaţi în marmură, trecu prin apropierea Palatului şi auzi zvon de muzică de dans. O fată frumoasă apăru pe balcon, împreună cu iubitul ei.
— Ce minunate-s stelele şi ce minunată e puterea dragostei! grăi tânărul.
— Nădăjduiesc că rochia mea va fi gata la timp pentru Balul de la Curte. Am poruncit ca florile-suferinţei să fie brodate pe ea, dar cusătoresele astea-s atât de leneşe! Răspunse fata.
Rândunica zbură peste râu şi zări felinarele licărind atârnate de catargele corăbiilor. Trecu în zbor peste Ghetou şi îi auzi pe bătrânii zarafi evrei tocmindu-se gălăgios în timp ce măsurau monezi de aur în balanţele lor de aramă. În cele din urmă ajunse la căsuţa aceea sărmană şi, privind pe fereastră, zări băieţelul cum se zvârcolea în pătuţ, scuturat de friguri, pe când mama adormise, doborâtă de oboseală. Pătrunse în odăiţă şi lepădă pe masă, lângă degetarul femeii, rubinul cel mare. Apoi se roti uşor în jurul pătuţului, răcorindu-i fruntea băieţelului cu aripioarele sale.
— Ce răcoare plăcută! şopti acesta. Cred că o să mă fac bine, mai zise el şi se cufundă într-un somn binefăcător.
Rândunica se înapoie şi îi povesti Printului Fericit tot ceea ce făcuse.
— Ce curios, observă Rândunica; mă simt încălzit bine acum deşi e atât de frig.
— Pentru că ai făcut o faptă bună, zise Printul. Rândunica începu să cugete, apoi adormi. Când gândea totdeauna o apuca somnul.
Când se crăpă de ziuă, zbură în josul râului şi se scaldă. „Ce fenomen surprinzător, îşi zise Profesorul de Ornitologie pe când traversa podul. O rândunică în plină iarnă!” Şi fără zăbavă scrise o lungă scrisoare despre aceasta pe care o trimise la gazeta locală. Toată lumea a citit-o, dar puţini au priceput fiindcă avea multe cuvinte pe care nu le înţelegeau.
„La noapte pornesc spre Egipt” îşi zise Rândunica, iar perspectiva o umplu de bună-dispoziţie. Vizită toate monumentele publice şi poposi vreme îndelungată pe clopotniţa bisericii. Pretutindeni unde se ducea, vrăbiuţele îl întâmpinau ciripind şi spuneau: „Ia priviţi ce străin distins!”, ceea ce îi plăcu foarte mult Rândunicii.
Când luna se înălţă pe boltă, zbură înapoi la Printul Fericit şi îi spuse:
— Ai vreun mesaj pentru Egipt? Tocmai mă pregăteam să pornesc la drum.
— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, nu vrei să mai rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Printul.
— Sunt aşteptată în Egipt, răspunse Rândunica. Mâine prietenii mei vor zbura către Cataracta a doua, acolo unde hipopotamii se culcă prin păpuriş, iar Zeul Memnon șade pe tronu-i imens de granit, veghind stelele de-a lungul întregii nopţi; iar când apare sclipind Luceafărul de dimineaţă, atunci scoate un chiot de bucurie, apoi se scufundă în tăcere. La prânz, leii gălbui vin la malul apei ca să-şi potolească setea. Ochii le sunt verzui ca berilele, iar răcnetul lor acoperă tunetul cataractei.
— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, grăi Printul. Undeva departe, la celălalt capăt al oraşului, într-o mansardă, văd un tânăr aplecat deasupra mesei cu hârtii. Alături, într-un pocal se află un bucheţel de violete veştede. Tânărul are părul castaniu şi cârlionţat, ochii mari şi visători, iar buzele lui sunt roşii ca rodia. Se străduieşte să termine o piesă pentu Directorul Teatrului, dar de prea mare frig – nu mai poate să scrie. În şemineu nu este foc şi e leşinat de foame.
— Voi rămâne cu tine încă o noapte, zise Rândunica, având o inimă cu adevărat bună. Să-i duc şi lui un rubin?
— Vai, nu mai am nici unul, răspunse Printul. Doar ochii mi-au rămas. Sunt din safire rare, aduse tocmai din India, acum o mie de ani. Scoate unul şi du-i-l. O să-l vândă giuvaergiului, o să cumpere alimente şi lemne de foc şi va termina piesa.
— Iubitul meu Print, aşa ceva nu pot face! zise Rândunica şi începu să plângă.
— Rândunică micuţă şi drăguţă, fă precum te rog! răspunse Printul Fericit.
Rândunica smulse ochiul Printului şi zbură cu el la mansarda studentului. I-a fost destul de uşor să se strecoare printr-o spărtură din acoperiş şi să pătrundă ca o săgeată în odăiţă. Tânărul stătea cu capul îngropat în palme şi nu auzi fâlfâitul aripilor; iar când îşi ridică ochii, descoperi minunatul safir scânteind lângă violetele ofilite.
„Încep să fiu preţuit!, exclamă el, acesta provine de la vreun mare admirator. Acum pot termina piesa”. Studentul părea foarte fericit. A doua zi Rândunica zbură în port şi se aşeză pe catargul unei corăbii mari, privind forfota marinarilor care scoteau lăzi mari din cală cu ajutorul odgoanelor. „Hei rup!”, strigau aceştia la fiecare ladă pe care se opinteau să o scoată afară.
— Plec în Egipt!, le strigă Rândunica, dar nimeni n-o băgă în seamă. Iar când luna se înălţă pe boltă, se înapoie la Printul Fericit.
— Am venit să-mi iau rămas bun, îi zise Rândunica.
— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, n-ai vrea să rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Printul.
— E iarnă, răspunse Rândunica şi curând va cădea zăpada rece. În Egipt soarele cald străluceşte deasupra palmierilor verzi, iar crocodilii îi privesc alene, tolăniţi în mâl. Tovarăşii mei îşi făuresc cuiburile în Templul de la Baalbec, iar porumbeii albi şi rozacei îi privesc şi gunguresc. Iubitul meu Print, trebuie să te părăsesc, dar nu te voi uita niciodată, iar primăvara viitoare îţi voi aduce două nestemate minunate în locul acelora pe care le-ai dăruit; rubinul va fi de un roşu mai aprins decât al trandafirului, iar safirul va fi la fel de albastru ca azurul mării.
În piaţa din vale, zise Printul Fericit, o fetiţă vinde chibrituri. Ea a scăpat chibriturile în rigolă şi toate s-au stricat. Tatăl ei o va bate dacă nu se va înapoia acasă cu câţiva bănuţi, de aceea plânge. Nu are ciorapi şi nici ghetuţe în picioare, iar căpşorul ei este descoperit. Scoate-mi şi celălalt ochi şi dă-i-l, iar tatăl nu o va bate.
— Voi rămâne încă o noapte cu tine, zise Rândunica, dar nu îţi pot scoate ochiul, căci vei rămâne orb.
— Rândunică, Rândunică, micuţă Rândunică, zise Printul, fă cum te rog!
Atunci Rândunica smulse şi celălalt ochi al Printului, cobori vijelios şi, trecând în zbor ca o săgeată pe lângă fetiţa cu chibrituri, îi lepădă în palmă preţioasa piatră. „Ce minunat ciobuleţ de sticlă!” strigă fetiţa bucuroasă şi, râzând, alergă veselă spre casă.
Rândunica se înapoie la Print şi îi spuse:
— Acum eşti orb, aşa că voi rămâne cu tine pentru totdeauna.
— Nu, micuţă Rândunică, îi zise sărmanul Print. Trebuie să pleci în Egipt.
— Voi rămâne cu tine pentru totdeauna, repetă Rândunica şi se culcă la picioarele Printului.
A doua zi Rândunica stătu tot timpul cocoţat pe umărul Printului istorisindu-i ce văzuse pe meleaguri străine. Îi povesti despre ibişii roşcaţi care stau în şiruri lungi pe malurile Nilului şi pescuiesc cu ciocul peştişori aurii; despre Sfinxul cel Bătrân cât lumea însăşi, care le ştie pe toate şi trăieşte în pustiul de nisip; despre neguţătorii ce păşesc agale pe lângă cămile, depanând boabele mătăniilor de chihlimbar; despre Regele Munţilor din Lună, care e negru ca abanosul şi proslăveşte un glob de cleştar; despre uriaşul şarpe verde ce doarme într-un palmier şi este hrănit cu turtă dulce de către douăzeci de preoţi precum şi despre pigmeii care se avântă pe un lac mare, pe frunze late şi netede şi veşnic se războiesc cu fluturii.
— Draga mea Rândunică, zise Printul Fericit, tu povesteşti lucruri minunate, dar mai minunate decât orice sunt suferinţele bărbaţilor şi femeilor. Nu există Taină mai adâncă, decât Mizeria însăşi. Zboară, rogu-te, peste oraşul meu, apoi povesteşte-mi ce ai văzut.
Rândunica zbură deasupra măreţului oraş şi îi văzu pe bogătaşi veselindu-se în casele lor somptuoase, pe când cerşetorii se milogeau la porţile lor. Zbură prin uliţele sordide şi văzu copii cu chipuri palide de foame uitându-se apatici spre străzile întunecoase. Sub arcada unui pod, doi băieţei se culcaseră îmbrăţişaţi, străduindu-se să se încălzească unul pe celălalt. „Ce foame ne este!”, scânceau copilaşii.
— Ia luaţi-o din loc! N-aveţi voie să staţi aici! se răsti Paznicul, iar copiii porniră prin ploaie.
Rândunica zbură înapoi la Print şi îi povesti ceea ce văzuse.
— Sunt acoperit cu aur pur, zise el. Trebuie să mă despoi, foiţă cu foiţă şi să le dăruieşti sărmanilor mei. Oamenii cred că aurul îi poate face fericiţi.
Foiţă după foiţă de aur fin desprinse Rândunica până când Printul Fericit deveni posomorât şi cenuşiu. Foiţă după foiţă de aur fin le dărui săracilor, iar copiilor li se îmbujorară obrajii şi începură să se joace, râzând voioşi pe străzi. „Avem pâine acum!” strigau ei.
Apoi se aşternu zăpada, iar după zăpadă veni gerul. Drumurile păreau făurite din argint, atât de tare sclipeau şi scânteiau. Ţurţuri lungi, ca nişte pumnale de cristal atârnau de streşinile caselor; lumea umbla îmbrăcată în blănuri, iar băieţi cu căciulite roşii se dădeau pe gheţuş.
Biata Rândunică simţea că îi este tot mai frig, dar nu o lăsa inima să-l părăsească pe Print, căci îl iubea tare mult. Ciugulea firimiturile din faţa brutăriei când brutarul nu era atent şi se chinuia să se încălzească fluturându-şi aripile.
În cele din urmă îşi dădu seama că va pieri şi, adunându-şi puterile, zbură şi se mai aşeză încă o dată pe umărul Printului.
— Adio, Printul meu drag! murmură Rândunica. Lasa-mă să-ţi sărut mâna.
— Mă bucur că în cele din urmă te vei duce în Egipt, micuţă Rândunică, zise Printul. Ai stat prea mult aici, dar înainte de-a pleca, dă-mi o sărutare căci te iubesc.
— Nu în Egipt plec, ci în palatul morţii, răspunse Rândunica. Nu-i așa că moartea e soră bună cu somnul? Şi după ce îl sărută pe buze pe Printul Fericit, căzu moartă la picioarele lui.
În clipa aceea se auzi un troznet ciudat înăuntrul statuii, ca şi când ceva s-ar fi sf[râmat. Fapt este că inima de plumb crăpase exact în două. De bună seamă că era un ger cumplit!
A doua zi dis-de-dimineaţă primarul se plimba prin piaţă însoţit de consilierii municipali. Când ajunse în dreptul soclului, ridică ochii spre statuie.
— Doamne, ce jerpelit mai arată Printul Fericit! exclamă el.
— Cu adevărat jerpelit! îi ţinură isonul consilierii, care totdeauna îi dădeau dreptate primarului.
Şi se opriră cu toţii ca să-l privească.
— Rubinul a căzut de pe spadă, ochii i-au dispărut şi nici poleială nu mai are, zise primarul. De fapt, arată ca un cerşetor!
— Ca un cerşetor! îl îngânară consilierii.
— Iar la picioarele lui, ia priviţi: o pasăre moartă! Musai să publicăm o hotărâre, interzicând păsărilor să-şi dea duhul pe aici! Iar secretarul de la primărie pe dată notă sugestia starostelui. Ca urmare, Printul Fericit fu dat jos de pe soclu.
— Deoarece nu mai e frumos, nici folositor nu mai este! spuse profesorul de arte de la universitate.
Apoi topiră statuia într-un furnal, iar primarul convocă întrunirea Corporaţiei pentru a decide ce trebuie făcut cu metalul.
— O altă statuie, zise primarul. Şi, de bună seamă, va fi statuia mea.
— Ba a mea! strigară pe rând consilierii municipali, şi începură să se certe.
Şi încă se sfădeau când i-am auzit ultima oară.
— Ce ciudat! grăi şeful echipei către muncitorii de la topitorie. Inima de plumb crăpată nu se topeşte în furnal! Trebuie să o aruncăm!
Şi o aruncară pe un morman de gunoaie, unde zăcea moartă şi Rândunica.
— Adu-mi din oraş două lucruri din cele mai de preţ, ceru Dumnezeu unui înger! Iar acesta îi aduse inima de plumb şi trupul Rândunicii.
— Dreaptă alegere ai făcut! zise Dumnezeu. Rândunica va cânta de-a pururi în grădina Paradisului meu, iar Printul Fericit mă va proslăvi în cetatea mea de aur.

PILDA TALANTILOR Sau de ce trebuie sa ne asumam riscuri

Riscul este un cuvant care sperie in sine, parca deja simti repulsie cand auzi de el. Paradoxal dar totul presupune riscuri. Riscul cel mai mare e sa nu iti asumi nimic, sa te plafonezi, sa iti doresti un serviciu sigur. Multi dintre noi isi doresc respect, o avere mare, succes, sa fie iubiti. Toate acestea presupun riscuri, adica exista posibilitatea sa nu iti iasa nimic, sa fii refuzat, jignit sau chiar sa pierzi. EXPERIMENTUL in sine presupune riscuri. Unul dintre riscurile pe care mi le asum acum este acela de a fi criticat ca folosec un text religios pentru a evidentia nevoia riscului, dar mai bine sa vedem ce zice pilda din Biblie.

Ev. Matei 25, 14
Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

TALANT (Greutatea unui talant echivala cu 25-26 kg aur sau argint)

Acum sa trecem la explicarea exemplului. Fiecare duntre noi avem diferite talente, mai multe sau mai putine, dar nu asta e important. Important este faptul ca nu exista macar un singur om care sa nu fie bun la ceva, adica sa aiba macar un talent. Acest lucru este bun pentru ca ne apropie, deoarece fiecare dintre noi avem talente diferite. Cel cu cinci si cel cu doi talanti sunt cei care si-au asumat riscuri. Dupa cum vedeti riscul aduce rasplata, bineinteles vorbim aici de riscuri calculate nu de jocuri de noroc, afaceri ilegale sau metode de imbogatire rapida. Ati vazut ca in pilda vorbeste de talant... si conform explicatiei valorii o suma impresionanta. Chiar si unul singur daca l-ai avea s-ar putea considera ca esti un om bogat nu? Acest lucru vrea sa spuna ca fiecare dintre noi este bogat din momentul nasterii, mai multe talente reprezinta o responsabilitate mai mare. Cu toate aste i-a fost frica celui care avea mai putin, el a fost cel care nu a vrut sa isi asume riscuri, neasumarea riscurilor duce la lene si plafonare. Si daca mergi pe jos iti asumi riscuri... poate ti se umfla picioarele, poate te lovesti, te impiedici, da o masina peste tine... mai bine stai in casa:)). Cel de-al treilea este un om pesimist prin definitie, dar uite ca si pentru el era o solutie... sa dea la zarafi(bancherii de azi). Ce inseamna sa dai la zarafi? Sa inveti si pe altii ceea ce stii si vei avea si tu dobanda de la ei. Putem spune ca plangerea si scrasnirea dintilor o traieste cel care nu isi asuma riscuri inca din viata aceasta. Mereu ii invidiaza pe cel cu 4 sau cu zece... crede ca sunt necinstiti si au obtinut totul neonorabil, se bucura cand ei au necazuri, cauta sa ii sape. Dar uite culmea tupeului, putem considera talantul si ca oportunitate in viata, mi-e frica sa incerc... Ultimul il acuza pe cel care ii ofera oportunitatea... are vreun gand necinstit, in loc sa ii multumeasca si sa ii fie recunoscator considera ca cel care l-a ajutat vrea sa il insele sa ii intinda o cursa, ii vrea raul. Multi dintre noi facem asa. Cand? Cand nu avem incredere in oameni si ii banuim inainte de a face rau. Aproape ca nu exista prezumtia de nevinovatie. Dupa ce afli care sunt riscurile pasul doi este sa te informezi asupra lor pentru a le contracara. Eu cand incep ceva ma gandesc ce s-ar putea intampla in cel mai rau caz, in asa fel incat si atunci sa ies cu fata curata.

Pe curand.

Asocierea

   Voi prezenta mai multe aspecte ale acestui fenomen, dar mai intai voi incepe prin a-mi cere scuze pentru aceasta vacanta prelungita. sper sa nu se supere nimeni.

Prin definitie, a asocia inseamna a pune doua lucruri unul alaturi de celalalt si a crea o conexiune intre ele. De asta vreau sa spun ca in acest fenomen foarte importante sunt conexiunile pe care le facem. Ele spun lucruri despre tine, adica ne asociem doar cu cineva care ni se aseamana, care are un comportament asemanator, care are aceleasi calitati sau mai ales defecte. Acest lucru ne poate fi de foarte mare ajutor in autocunoastere. Uita-te la cei de care esti inconjurat. Iti place ce vezi? Daca da... de ce? Ce ai schimba la ei? Sper ca raspunsul tau sa nu fie ... pe ei :))
    Exista si conexiuni pe care le cream din interes, cu anumiti clienti, furnizori, contacte politice sau din diferite structuri, dar acelea nu sunt cu adevarat persoane apropiate. O persoana apropiata trebuie sa iti fie de la prieten in sus.
    Daca sunt lucruri care te nemultumesc la prietenii tai s-ar putea sa fie tocmai trasaturi pe care trebuie sa le schimbi la tine... nu uita ca ti-ai ales prieteni care sa iti fie oglinda. Chiar daca nu iti place ce vezi nu inseamna ca nu esti tu. ca sa iti fie mai usor te-as sfatui sa cauti si alti prieteni care poseda calitatile pe care vrei sa le dezvolti. Oamenii invata prin imitatie asa ca trebuie sa ai pe cine imita si el fiind deja asa cum iti doresti te poate ajuta si pe tine sa ajungi la fel. Nu te descotorosi pur si simplu de prietenii vechi, ca si cum ti-ar fi rusine... gandeste-te ca si tu ai fost si esti asa. Nu uita ca oamenii sunt putere, si conform legii conpensatiei ceea ce faci acum se va intoarce mai tarziu in favoarea sau defavoarea ta.

In speranta ca va sunt de folos... Pe curand.

PILDA PESTERII

Spuneam ca foarte important in dezvoltarea noastra este scopul. Dar cum sa ni-l alegem? Pe unii spunem ca scopul i-a ales, adica conjuctura in care se afla l-a facut sa ia atitudine si sa ajunga sa ajunga un punct de reper in respectivul domeniu pentru ceilalti. Un alt caz este cand vrem sa facem ceva in functie de influenta societatii si familiei, de cele mai multe ori se esueaza. Altii se iau dupa modelele de succes din aceasta perioada independent de capacitatilor lor, si acestia esueaza lamentabil. Ca sa ai succes trebuie sa iti alegi modelele in functie de capacitatile lor, de talentul lor. Ce trebuie sa stii este faptul ca adevaratul tau scop este sa ajuti oamenii. Ei sunt adevarata putere, in functie de cati oameni ajuti vei ramane peste veacuri, de cata daruire depui pentru a face acest lucru. De asta avem fiecare alte capacitati, ca sa fim in intercomuniune, ca sa avem nevoie unul de altul si sa ne ferim cat mai mult de egoism. Cei care s-au daruit cel mai mult, au ramas peste veacuri.

Am luat aceasta poveste a lui Platon de pe http://agonia.ro/index.php/prose/105935/Mitul_Peşterii

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii (1). În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.

- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate? (2)
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră (3).
- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.

- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică (4) ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare" (5), consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.

- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide? (6)
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie (7).
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi (8).
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu? (9)
- Da.
- Iată deci arta "răsucirii" (10). Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi (11), nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene (12) că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup (13). Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima" (14)
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.


Note

(1) Expresia greacă lasă mult de dorit în privinţa exactităţii (...) De fapt Platon spune că drumul este lung în comparaţie cu peştera, ceea ce înseamnă că lumina soarelui nu va ajunge înăuntru şi că ieşrea prizonierilor va fi foarte dificilă.

(2) Identificarea adevărului cu evidenţa este foarte limpede aici

(3) Focul este văzut, desigur, ca un fel de "reproducere" şi, în acelaşi timp, ca un "efect" al soarelui

(4) Oamenii din peşteră "prezic" ce se va întâmpla, în baza unor date empirice. Ei nu cunosc cauzele şi sensul fenomenelor pe care le înregistreză şi le prevăd

(5) Odiseea, 489-490

(6) Aluzie, desigur, la procesul şi la condamnarea lui Socrate, acuzat de a-i fi corupt pe tineri.

(7) Alegoria Peşterii răspunde şi reia celelalte două imagini analogice prezentate mai înainte în Republica: cea a Soarelui şi cea a Liniei - domeniul vizibilului corespunde peşterii, iar domeniul inteligibilului corespunde "lumii de sus"

(8) Evident se face aluzie la teoria platonică despre ştiinţă ca "rememorare" (anamnesis)

(9) Expresia lui Platon nu trebuie luată stricto senso. Prin ceea-ce-este Platon are aici în vedere, probabil, întreg domeniul inteligibilelor, în cadrul cărora, într-adevăr, Binele pare a fi partea "cea mai luminoasă" şi "mai adevărată", dacă neglijăm diferenţa specifică între Bine şi Inteligibil

(10) Pentru a se ajunge la adevărata ştiinţă, crede filosoful, nu este suficientă o remarcabilă dezvoltare şi antrenare a inteligenţei, nici o multiplicare a cunoştinţelor, aşa cum credeau sofiştii şi cum credem şi noi azi, ci trebuie ca întreg sufletul "să se întoarcă spre lumină", să se schimbe, să sufere laolaltă cu organul prin care cunoaşte şi să biruie piedicile împreună cu acesta. Astăzi nu ne interesează care sunt calităţile sufleteşti, sensibilitatea, însuşirile morale ale unui matematician, biolog ori fizician, atunci când dorim să-i utilizăm strict în cadrul profesiei lor, ci numai performanţele lor intelectuale. Valorile intelectuale sunt astfel, separate de cele etice şi acelaşi lucru se întâmplă, în mare parte, şi în artă. Or exact această scindare interioară i se părea lui Platon o barieră puternică dinaintea oricărui proces veritabil de cunoştere şi, de aceea, unificarea interioară (pe care o numeşte oikeiopragia) devenea atât condiţia, cât şi scopul acestuia

(11) E interesant că Platon se referă la cetatea sa "bună", guvernată de filosofi şi nu la cetăţile reale. S-ar fi putut crede că cei de aici se află în "stadiul doi", al celor care privesc focul, nemaifiind constrânşi să vadă doar umbrele. Căci în această cetate nici tehnicile "mimetice", nici amăgitoarea retorică nu-şi au locul.

(12) Adeimantos fusese cel care se întrebase, într-un capitol anterior, dacă nu cumva paznicii sunt mai nefericiţi decât ar fi putut să fie

(13) Grecii vorbeau despre "regele" şi nu despre "regina" albinelor

(14) Este reluată ideea anterioară potrivit căreia bunul cârmuitor nu apucă frâiele de bunăvoie







(traducere şi note de Andrei Cornea)

O sa prezint si interpretarea mea personala. Ce ne leaga sa nu vedem realitatea? Ceea ce ne invata societatea, ideile preconcepute, alergarea dupa bani si glorie in loc de a fi de folos celorlalti. Platon foloseste aici metoda maieutica intr-un mod in care nu iti da sansa sa il contrazici. Ti se prezinta din ce in ce mai multe detalii in asa fel incat sa ajungi singur la concluzie, sa intelegi si ta ti se para ca nu ti s-a spus ci ca ai obtinut totul prin efort personal. Altfel spus ti se sugereaza ce conexiuni trebuie sa faci, ca unui copil.

Ca sa progresesezi trebuie sa ai curozitatea si setea de cunoastere a unui copil. De asta cei legati sunt adulti, adultul tinde sa se impotriveasca la tot ce  e nou si nu intelege. El trebuie fortat sa parcurga drumul cunoasterii, lupta cea mai apriga se duce cu el insusi. Ceea ce vedem este lumea materiala, dar pana si aaceasta este manipulata prin educatie.

Trebuie sa urci sa iesi din pestera, va fi greu, ajungi sa iti dai seama ca succesul efemer deja nu mai conteaza. Adevaratul succes este dat de puterea pe care ti-o dau oamenii, satisfactia de a ajuta si a trezi pe cat mai multi. Inveti ca nu conteaza ce spune cel legat despre tine, oricum perceptia lui este corupta. Nu conteaza cine sunt cei care proiecteaza falsele imagini, prin telivizor, internet, presa, sunt niste false valori.

Ce mai invatam de aici? Trebuie sa te informezi cat mai mult, mai exact sa citesti, foarte mult, mai ales ca nu poti lupta daca nu iti dai seama nici macar ca iesti legat. Scopurile celelalte se implinesc de la sine Daca in minte ai deja binele altuia.

Pe curand

LEGEA COMPENSATIEI

Aceasta este una din legile care guverneaza universul. Poate va intrebati de ce scriu atat de simplu? Pentru ca lucrurile sunt simple atunci cand le cunosti si complicate cand stii putin sau deloc. Un fost profesor de-al meu, Mile Tomici, Membru corespondent al Academiei Romane, in cadrul cursurilor la masterul in comunicare ne spunea ca oamenii care stiu despre ce vorbesc vorbesc simplu, atat de simplu incat sa inteleaga si baba de la tara, iar cei care nu stiu ce vorbesc, vorbesc cu multe neologisme pentru a impresiona auditoriul, chiar daca in esenta nu spun nimic, sau mai exact nu intelegi nimic, dar crezi ca spun ceva foarte interesant pentru ca spun in cuvinte complicate, dar daca ii intrebi iti spun ca e complicat, un fel de a spune ca esti prea prost sa intelegi, de fapt arata ca nici ei n-au inteles. Pune-l s-o spuna pe limba ta. Ce vreau sa arat eu aici? Ca nu conteaza cat de prost sau destept te consideri, IQ-ul nu are nici o treaba cu formarea unui comportament de succes.

Vorbeam de legea compensatiei. Ea spune ca ceea ce doresti sa primesti fa sau daruieste mai intai tu. Daca vrei bani, daruieste bani, daca vrei ca ceilalti sa aiba incredere in tine ai TU mai intai incredere in ei, daca vrei respect respecta tu mai intai pe ceilalti, pentru ca vezi ca invers se intampla deja. Atunci cand dispretuiesti esti dispretuit, cand pacalesti esti la randul tau pacalit... Dar tine minte, chiar daca ti s-a intamplat contrariul, trebuie mai intai ca tu sa faci lucrul pe care ti-l doresti de la altii. Vrei sa fii inconjurat de un anumit gen de oameni, fii mai intai tu asa cum trebuie sa fie cei alaturi de care te vei afla, pentru ca oamenii se asociaza numai cu cei asemenea lor, cu aceleasi aspiratii si comportament. De asta se spune ca esti media celor mai apropiati oameni, sau popular spus "cine se aseamana se aduna". Eu am observat magia acestei legi, problema e sa o vezi si tu... Legea compensatiei se intampla cu orice, daca nu ti se intampla un lucru este pentru ca nu ai facut nimic pentru asta si atunci de ce sa dai vina pe altii pentru asta. Stiu ca suna putin religios, asta propaga si religia, dar intamplator sau nu asta e si realitatea. Inca din Vechiul Testament Legea Talionului lasa sa se intrevada, desigur, in mod imperfect, asta "Dinte pentru dinte, lovitura pentru lovitura, viata pentru viata", altfel spus tot ce ti se intampla te rasplateste sau te pedepseste pentru ceea ce ai facut sau vei face.



Multumesc anticipat si pe curand.